Sunt prea bogaţi pentru a fi curajoşi

‘Sunt prea bogaţi pentru a fi curajoşi.’ Îmi repet asta de fiecare dată, trecând pe lângă toţi aceşti inşi anesteziaţi prin hiperfagie. Există două feluri de excomunicare, de eliminare a unui adversar intern: prin demitere şi prin promovare. A doua e cu mult mai eficientă. Oamenii au fost lăsaţi să prindă puţin cheag, pentru a simţi că au ce pierde. Când au ajuns în stadiul semi-bogăţiei – un acoperiş, o slujbă fixă, o proprietate oarecare, o familie, adică în realitate atributele bunăstării relative pentru trei sferturi din umanitate -, au amorţit. Nu mai eşti dispus să rişti când ai ce pierde. Această axiomă de o simplitate ofensatoare a ucis, în realitate, orice spirit de revoltă. Sunt prea bogaţi pentru a fi curajoşi şi prea puţin curajoşi pentru a nu fi bogaţi. Sistemul premiază supunerea. Toate reprezentările despre ‘clasa de mijloc’ trebuie refăcute, ca şi cele asupra ‘proletariatului’ – despre care nimeni nu mai ştie ce este, pentru că a emigrat din industrie în sectorul terţiar, unde a primit gulere albe, maşină, vacanţe, linii de credit etc., e un fel de sub-proletariat finanţat. Oriunde a existat o mică tentativă de îmburghezire, o punere în contact a muncii cu speranţa câştigului excedentar, rezultatul a fost catastrofal – şi excelent pentru sistem. Sufletele – trebuie spus – au fost cumpărate. Trebuie să încetăm a mai avea reprezentări naive, toate schemele de gândire trebuie refăcute, tot ce ştiam sau credeam că ştim, mica dialectică dominaţi-dominatori etc., suntem într-o ambivalenţă psihologică gravă. Lucrurile au ajuns până la ‘suflet’, până la structura intimă a conştiinţei. În plus, mizele externe sunt cu totul altele, intrăm în faza aglutinării naţiunilor în structuri de imperiu, revoltele cu miză provincială nu vor mai conta. Oricine priveşte transversal lucrurile, azi, are la un moment dat un recul puternic. ‘Extinderea domeniului luptei’ e aproape infinită, iar salvarea individuală îţi apare uneori, inevitabil îţi apare uneori, ca unica soluţie. Într-atât e prezentă sclavia voluntară, încât la un moment dat trebuie să iei o hotărâre.

Ce e gheata carbonica

Aproape sigur chimistul francez Charles Thilorier nu a banuit nici o clipa peste ce a dat atunci cand in 1834 a observat cum dupa ce a deschis un butoi cilindric cu dioxid de carbon lichid iar dupa ce mare parte din continut s-a evaporat, in urma a ramas gheata carbonica. Insa pentru urmatoarea suta de ani nimeni nu s-a folosit de proprietatile dioxidului de carbon adus la temperatura de inghet. Nimeni pana la Thomas B. Slate, un intreprinzator american ce a patentat gheata uscata si a inceput sa o vanda in cantitati industriale.
Gheata carbonica nu este greu de produs. De fapt, in multe cazuri, gazele bogate in dioxid de carbon sunt rezultatul secundar al altor reactii chimice precum cele folosite pentru a produce amoniacul din nitrogen sau ca urmare a fermentarii in depozite special amenanjate. Mai apoi, dioxidul de carbon este racit pana cand ajunge in stare lichida. Iar de aici nu mai e decat un singur pas: reducerea presiunii astfel incat o parte din lichid sa se evapore. Asta face ca in urma evaporarii temperatura sa scada brusc iar restul lichidului sa inghete.
Mult mai tarziu, in ultimile decenii ca sa fiu mai precis, stiinta si tehnologia moderna a descoperit zeci de noi intrebuintari pentru gheata carbonica de la cocktail-uri extrem de reci ce fumega asemenea unei bauturi incinse la punctul de fierbere pana la aplicatii stiintifice precum racirea instantanee a mostrelor si esantioanelor biologice.
In plus daca vi se pare ca gheata uscata nu are suficient de multe aplicatii, ce parere aveti de sistemele de curatare prin sablare. Da, acele pompe de mare presiune ce imping nisipul printr-un tub lung si subtire facandu-l sa iasa cu viteza mare pe partea cealalta pentru a curata precum smirghelul orice suprafata plina de murdarie, vopsea, etc. Doar ca in loc de nisip se folosesc pelete de gheata carbonica. Suficient de dure ca sa actioneze si extrem de comod de lucrat cu ele pentru ca peletele se evapora si nu mai trebuie strans nici un fir de nisip sau alte resturi.
In cazul in care te intereseaza acest subiect sau doresti sa afli mai multe despre gheata carbonica poti gasi oferta aici.

Despre teatru…

La Teatrul German de Stat din Timișoara am fost pentru prima dată cândva înainte de 1989, la un spectacol pentru copii, dimineața devreme. Din câte țin minte, era Hänsel și Gretel și nu mi-a plăcut deloc, cred că am și plâns. Să fi avut 5 ani…

Prin 1993-1994 am văzut, cu mama, un spectacol de Crăciun care a fost atât de trist, încât nu-l pot uita. Era frig în sală, foarte frig, iar în partea dreaptă a scenei plafonul era umed și tencuiala căzută. În sală să fi fost câteva bătrâne nemțoaice, puțina lume stătea cu paltoanele, fularele și chiar căciulile pe fotoliile reci și, țin minte, la final, directoarea de pe atunci, căreia mai târziu, după vreo 10 ani, i-am luat câteva interviuri, Ildiko Jarcsek-Zamfirescu, făcând pe amfitrioana și prezentatoarea spectacolului, aproape că a plâns… Am aflat la mult timp după aceea că în perioada acelor ani existența Teatrului German era periclitată serios, supraviețuirea lui ținând în primul rând de efortul directoarei și de noroc. Pentru că pe atunci Teatrului German îi plecaseră actorii, îi plecase și publicul.

La DSTT am revenit în timpul liceului. Des, foarte des am fost pe acolo și nu cred să fi scăpat nicio premieră cu adevărat importantă, piesa cea mai spectaculoasă din acea perioadă fiind, cu siguranță, Mutter Courage. Dar au mai fost și altele, îmi aduc aminte de Die Räuber, de König Cymbelin, de Das Urteil, pe care am văzut-o la București de 2 ori și odată la Timișoara, de Feuergesicht, de Creeps, cu buna mea colegă de liceu Andreea Nistor și de multe altele, de exemplu de Eines langen Tages Reise in die Nacht, o piesă care mi-a plăcut în mod inexplicabil pentru că nu sunt deloc un fan al lui Eugene O’Neill. N-aș putea să nu amintesc și cutremurătoarea Zwei Schwestern, pe care am văzut-o la Berlin, într-un teatru ciudat, situat sub șinele S-Bahn-ului, în noiembrie 2003.

Sâmbătă, însă, am văzut o comedie admirabilă, o comedie englezească, în regia unui vienez. Se numește Komödie im Dunkeln și este exact așa cum trebuie să fie o comedie englezească. Fără să aibă mari pretenții de profunzime, îți oferă aproape 2 ore de râs în continuu. Nu poți să nu pleci binedispus de acolo, oricât de supărat ai veni. Nu țin a dezvălui prea multe din subiect, e foarte mult comic de situație la mijloc, personajele sunt și ele sursa unor glume extraordinare, încurcăturile în care ajung din cauza unei pene de curent, minciunile la care se dedau, încercările disperate și complet neizbutite pe care le fac pentru a salva o situație oricum compromisă sunt pline, pline de savoare.

Remarc în primul rând prestația lui Horia Săvescu în rolul lui Harold, un rol care mi se pare că îi vine ca turnat. Bravo, Horică! Îmi place foarte mult și de cei doi guest stars din Germania, Peter Papakostidis în rolul lui Brindsley și Dirk Linke în rolul lui Melkett, dar trebuie neapărat să le laud și pe actrițele DSTT-ului, Daniela Török în rolul lui Clea și Dana Borteanu ca Miss Furnival. Sunt adorabile.

Nu sunt specialist în cronici de teatru, pe când eram jurnalist erau ultimele lucruri pe care aș fi dorit să le scriu, de aceea mă voi opri aici. Cine știe germană, să meargă neapărat să vadă piesa. Cine nu știe, dar acceptă traducerea, înțeleg că reușită, la cască, să meargă și acela. Merită. Teatrul German de Stat din Timișoara rămâne în continuare un loc mai mult decât frecventabil.

Jocuri pentru copiii de ieri si cei de azi

Ma uit la jocurile pe care le joaca copiii in ziua de astazi si ma gandesc la ce jocuri video existau in perioada cand eram eu copil , si nu pot sa nu observ diferentele enorme care exista intre ele. De la grafica, la personaje si  intriga, aceste jocuri par total diferite.
Va ma aduceti aminte de jocurile de care ne bucuram cand eram mici? Cred ca cel mai popular era Tetris. Un joc care din punctul meu de vedere este nemuritor, si care in ciuda graficii simple era unul dintre preferatele mele. Am observat ca este inca un joc care se bucura de popularitate, desi nu chiar atat de multa pe cat mi-as dori, si a suferit imbunatatiri de grafica, avand si varinate mai complicate decat cele pe care le jucam eu.
Dupa Tetris cel mai mult imi placeau acele jocuri Mario, unde trebuia sa dobor toti inamicii pentru a reusi sa o salvez pe printesa. Acest joc era frumos colorat antrenat si pasnic. Spre deosebire de aceste jocuri Mario, jocurile preferate de copii din ziua de azi par a fi mult mai violente si mai realiste, parca furand un pic din aerul de poveste pe care ar trebui sa il aiba un joc.
Dar e drept ca nu toate jocurile noi sunt inferiore celor pe care le jucam eu, chiar daca le privesc cu nostalgie pe cele din urma. Trebuie sa recunosc ca unele din jocurile de acum mi-ar face multa placere sa le joc si eu. Copii au acum acces la multe jocuri pe care mi le-as fi dorit precum: jocuri de colorat, jocuri de gatit sau jocuri dress up. Totusi dat fiind accesul din ce in ce mai usor a copiilor la calculatoare, parintii ar trebui sa aiba mai multa grija si sa monitorizeze accesul copiilor la jocuri, astfel incat sa se asigure ca le vor accesa doar pe cele potrivite.