La varste mai mici copilul are nevoie de ceva ajutor pana sa isi dea seama cum sa se joace cu anumite jucarii. Desi se crede ca un copil va sti imediat sa se joace in felul sau cu o jucarie, e ceva nativ, de multe ori micutul poate sa se raneasca sau sa aiba tendinta sa inghita, sa mestece o jucarie, nestiind cum se foloseste corect. E important sa intelegem ca un copil are nevoie de cateva reguli explicate daca primeste o jucarie, trebuie sa ii aratam inainte de a-l lasa de unul singur sa faca ce doreste cu jucaria. Dar pana la urma cum invatam un copil sa se joace cu o jucarie? E o intrebare care poate parea ciudata, insa e foarte bine sa ne gandim la ea.
De la inceput trebuie sa stim ca un copil intelege foarte repede si poate sa memoreze usor tot ceea ce i se spune, nu trebuie sa faca prea multe exercitii. Odata ce suntem constienti de acest lucru trebuie sa vedem ce fel ne e mai usor sa invatam copilul. De pilda putem sa ii demonstram cum se joaca corect cu o jucarie, alegem jucarii montessori de pe pici.ro, ne gandim noi cum se folosesc corect, ce scop au si apoi ii aratam in fata micutului exact ce are de facut. Dupa ce i-am demonstrat copilul e implicat si sub supravegherea parintilor incepe sa se joace corect. Daca micutul nu are rabdare putem incerca sa il invatam sa se joace corect cu o jucarie implicand-o intr-un scenariu interactiv, intr-un joc mai complex. Asa micutul e deja atras de ceea ce se intampla in fata sa si nu isi da seama cand invata sa se joace cu niste jucarii Montessori, de pilda.
Daca aceste doua metode nu functioneaza cu cel mic parintele poate incerca o a treia, in speta cea in care copilul e lasat cu jucaria singurel in camera si supravegheat de la distanta. Cel mic va fi curios, o va lua in manute, o va intoarce pe toate partile si in functie de ce elemente are va reusi sa ii gaseasca o utilizare practica si o va include in jocul sau de zi cu zi.
Sunt prea bogaţi pentru a fi curajoşi
‘Sunt prea bogaţi pentru a fi curajoşi.’ Îmi repet asta de fiecare dată, trecând pe lângă toţi aceşti inşi anesteziaţi prin hiperfagie. Există două feluri de excomunicare, de eliminare a unui adversar intern: prin demitere şi prin promovare. A doua e cu mult mai eficientă. Oamenii au fost lăsaţi să prindă puţin cheag, pentru a simţi că au ce pierde. Când au ajuns în stadiul semi-bogăţiei – un acoperiş, o slujbă fixă, o proprietate oarecare, o familie, adică în realitate atributele bunăstării relative pentru trei sferturi din umanitate -, au amorţit. Nu mai eşti dispus să rişti când ai ce pierde. Această axiomă de o simplitate ofensatoare a ucis, în realitate, orice spirit de revoltă. Sunt prea bogaţi pentru a fi curajoşi şi prea puţin curajoşi pentru a nu fi bogaţi. Sistemul premiază supunerea. Toate reprezentările despre ‘clasa de mijloc’ trebuie refăcute, ca şi cele asupra ‘proletariatului’ – despre care nimeni nu mai ştie ce este, pentru că a emigrat din industrie în sectorul terţiar, unde a primit gulere albe, maşină, vacanţe, linii de credit etc., e un fel de sub-proletariat finanţat. Oriunde a existat o mică tentativă de îmburghezire, o punere în contact a muncii cu speranţa câştigului excedentar, rezultatul a fost catastrofal – şi excelent pentru sistem. Sufletele – trebuie spus – au fost cumpărate. Trebuie să încetăm a mai avea reprezentări naive, toate schemele de gândire trebuie refăcute, tot ce ştiam sau credeam că ştim, mica dialectică dominaţi-dominatori etc., suntem într-o ambivalenţă psihologică gravă. Lucrurile au ajuns până la ‘suflet’, până la structura intimă a conştiinţei. În plus, mizele externe sunt cu totul altele, intrăm în faza aglutinării naţiunilor în structuri de imperiu, revoltele cu miză provincială nu vor mai conta. Oricine priveşte transversal lucrurile, azi, are la un moment dat un recul puternic. ‘Extinderea domeniului luptei’ e aproape infinită, iar salvarea individuală îţi apare uneori, inevitabil îţi apare uneori, ca unica soluţie. Într-atât e prezentă sclavia voluntară, încât la un moment dat trebuie să iei o hotărâre.
Ce e gheata carbonica
Aproape sigur chimistul francez Charles Thilorier nu a banuit nici o clipa peste ce a dat atunci cand in 1834 a observat cum dupa ce a deschis un butoi cilindric cu dioxid de carbon lichid iar dupa ce mare parte din continut s-a evaporat, in urma a ramas gheata carbonica. Insa pentru urmatoarea suta de ani nimeni nu s-a folosit de proprietatile dioxidului de carbon adus la temperatura de inghet. Nimeni pana la Thomas B. Slate, un intreprinzator american ce a patentat gheata uscata si a inceput sa o vanda in cantitati industriale.
Gheata carbonica nu este greu de produs. De fapt, in multe cazuri, gazele bogate in dioxid de carbon sunt rezultatul secundar al altor reactii chimice precum cele folosite pentru a produce amoniacul din nitrogen sau ca urmare a fermentarii in depozite special amenanjate. Mai apoi, dioxidul de carbon este racit pana cand ajunge in stare lichida. Iar de aici nu mai e decat un singur pas: reducerea presiunii astfel incat o parte din lichid sa se evapore. Asta face ca in urma evaporarii temperatura sa scada brusc iar restul lichidului sa inghete.
Mult mai tarziu, in ultimile decenii ca sa fiu mai precis, stiinta si tehnologia moderna a descoperit zeci de noi intrebuintari pentru gheata carbonica de la cocktail-uri extrem de reci ce fumega asemenea unei bauturi incinse la punctul de fierbere pana la aplicatii stiintifice precum racirea instantanee a mostrelor si esantioanelor biologice.
In plus daca vi se pare ca gheata uscata nu are suficient de multe aplicatii, ce parere aveti de sistemele de curatare prin sablare. Da, acele pompe de mare presiune ce imping nisipul printr-un tub lung si subtire facandu-l sa iasa cu viteza mare pe partea cealalta pentru a curata precum smirghelul orice suprafata plina de murdarie, vopsea, etc. Doar ca in loc de nisip se folosesc pelete de gheata carbonica. Suficient de dure ca sa actioneze si extrem de comod de lucrat cu ele pentru ca peletele se evapora si nu mai trebuie strans nici un fir de nisip sau alte resturi.
In cazul in care te intereseaza acest subiect sau doresti sa afli mai multe despre gheata carbonica poti gasi oferta aici.
Gheata carbonica nu este greu de produs. De fapt, in multe cazuri, gazele bogate in dioxid de carbon sunt rezultatul secundar al altor reactii chimice precum cele folosite pentru a produce amoniacul din nitrogen sau ca urmare a fermentarii in depozite special amenanjate. Mai apoi, dioxidul de carbon este racit pana cand ajunge in stare lichida. Iar de aici nu mai e decat un singur pas: reducerea presiunii astfel incat o parte din lichid sa se evapore. Asta face ca in urma evaporarii temperatura sa scada brusc iar restul lichidului sa inghete.
Mult mai tarziu, in ultimile decenii ca sa fiu mai precis, stiinta si tehnologia moderna a descoperit zeci de noi intrebuintari pentru gheata carbonica de la cocktail-uri extrem de reci ce fumega asemenea unei bauturi incinse la punctul de fierbere pana la aplicatii stiintifice precum racirea instantanee a mostrelor si esantioanelor biologice.
In plus daca vi se pare ca gheata uscata nu are suficient de multe aplicatii, ce parere aveti de sistemele de curatare prin sablare. Da, acele pompe de mare presiune ce imping nisipul printr-un tub lung si subtire facandu-l sa iasa cu viteza mare pe partea cealalta pentru a curata precum smirghelul orice suprafata plina de murdarie, vopsea, etc. Doar ca in loc de nisip se folosesc pelete de gheata carbonica. Suficient de dure ca sa actioneze si extrem de comod de lucrat cu ele pentru ca peletele se evapora si nu mai trebuie strans nici un fir de nisip sau alte resturi.
In cazul in care te intereseaza acest subiect sau doresti sa afli mai multe despre gheata carbonica poti gasi oferta aici.
Despre teatru…
La Teatrul German de Stat din Timișoara am fost pentru prima dată cândva înainte de 1989, la un spectacol pentru copii, dimineața devreme. Din câte țin minte, era Hänsel și Gretel și nu mi-a plăcut deloc, cred că am și plâns. Să fi avut 5 ani…
Prin 1993-1994 am văzut, cu mama, un spectacol de Crăciun care a fost atât de trist, încât nu-l pot uita. Era frig în sală, foarte frig, iar în partea dreaptă a scenei plafonul era umed și tencuiala căzută. În sală să fi fost câteva bătrâne nemțoaice, puțina lume stătea cu paltoanele, fularele și chiar căciulile pe fotoliile reci și, țin minte, la final, directoarea de pe atunci, căreia mai târziu, după vreo 10 ani, i-am luat câteva interviuri, Ildiko Jarcsek-Zamfirescu, făcând pe amfitrioana și prezentatoarea spectacolului, aproape că a plâns… Am aflat la mult timp după aceea că în perioada acelor ani existența Teatrului German era periclitată serios, supraviețuirea lui ținând în primul rând de efortul directoarei și de noroc. Pentru că pe atunci Teatrului German îi plecaseră actorii, îi plecase și publicul.
La DSTT am revenit în timpul liceului. Des, foarte des am fost pe acolo și nu cred să fi scăpat nicio premieră cu adevărat importantă, piesa cea mai spectaculoasă din acea perioadă fiind, cu siguranță, Mutter Courage. Dar au mai fost și altele, îmi aduc aminte de Die Räuber, de König Cymbelin, de Das Urteil, pe care am văzut-o la București de 2 ori și odată la Timișoara, de Feuergesicht, de Creeps, cu buna mea colegă de liceu Andreea Nistor și de multe altele, de exemplu de Eines langen Tages Reise in die Nacht, o piesă care mi-a plăcut în mod inexplicabil pentru că nu sunt deloc un fan al lui Eugene O’Neill. N-aș putea să nu amintesc și cutremurătoarea Zwei Schwestern, pe care am văzut-o la Berlin, într-un teatru ciudat, situat sub șinele S-Bahn-ului, în noiembrie 2003.
Sâmbătă, însă, am văzut o comedie admirabilă, o comedie englezească, în regia unui vienez. Se numește Komödie im Dunkeln și este exact așa cum trebuie să fie o comedie englezească. Fără să aibă mari pretenții de profunzime, îți oferă aproape 2 ore de râs în continuu. Nu poți să nu pleci binedispus de acolo, oricât de supărat ai veni. Nu țin a dezvălui prea multe din subiect, e foarte mult comic de situație la mijloc, personajele sunt și ele sursa unor glume extraordinare, încurcăturile în care ajung din cauza unei pene de curent, minciunile la care se dedau, încercările disperate și complet neizbutite pe care le fac pentru a salva o situație oricum compromisă sunt pline, pline de savoare.
Remarc în primul rând prestația lui Horia Săvescu în rolul lui Harold, un rol care mi se pare că îi vine ca turnat. Bravo, Horică! Îmi place foarte mult și de cei doi guest stars din Germania, Peter Papakostidis în rolul lui Brindsley și Dirk Linke în rolul lui Melkett, dar trebuie neapărat să le laud și pe actrițele DSTT-ului, Daniela Török în rolul lui Clea și Dana Borteanu ca Miss Furnival. Sunt adorabile.
Nu sunt specialist în cronici de teatru, pe când eram jurnalist erau ultimele lucruri pe care aș fi dorit să le scriu, de aceea mă voi opri aici. Cine știe germană, să meargă neapărat să vadă piesa. Cine nu știe, dar acceptă traducerea, înțeleg că reușită, la cască, să meargă și acela. Merită. Teatrul German de Stat din Timișoara rămâne în continuare un loc mai mult decât frecventabil.
Prin 1993-1994 am văzut, cu mama, un spectacol de Crăciun care a fost atât de trist, încât nu-l pot uita. Era frig în sală, foarte frig, iar în partea dreaptă a scenei plafonul era umed și tencuiala căzută. În sală să fi fost câteva bătrâne nemțoaice, puțina lume stătea cu paltoanele, fularele și chiar căciulile pe fotoliile reci și, țin minte, la final, directoarea de pe atunci, căreia mai târziu, după vreo 10 ani, i-am luat câteva interviuri, Ildiko Jarcsek-Zamfirescu, făcând pe amfitrioana și prezentatoarea spectacolului, aproape că a plâns… Am aflat la mult timp după aceea că în perioada acelor ani existența Teatrului German era periclitată serios, supraviețuirea lui ținând în primul rând de efortul directoarei și de noroc. Pentru că pe atunci Teatrului German îi plecaseră actorii, îi plecase și publicul.
La DSTT am revenit în timpul liceului. Des, foarte des am fost pe acolo și nu cred să fi scăpat nicio premieră cu adevărat importantă, piesa cea mai spectaculoasă din acea perioadă fiind, cu siguranță, Mutter Courage. Dar au mai fost și altele, îmi aduc aminte de Die Räuber, de König Cymbelin, de Das Urteil, pe care am văzut-o la București de 2 ori și odată la Timișoara, de Feuergesicht, de Creeps, cu buna mea colegă de liceu Andreea Nistor și de multe altele, de exemplu de Eines langen Tages Reise in die Nacht, o piesă care mi-a plăcut în mod inexplicabil pentru că nu sunt deloc un fan al lui Eugene O’Neill. N-aș putea să nu amintesc și cutremurătoarea Zwei Schwestern, pe care am văzut-o la Berlin, într-un teatru ciudat, situat sub șinele S-Bahn-ului, în noiembrie 2003.
Sâmbătă, însă, am văzut o comedie admirabilă, o comedie englezească, în regia unui vienez. Se numește Komödie im Dunkeln și este exact așa cum trebuie să fie o comedie englezească. Fără să aibă mari pretenții de profunzime, îți oferă aproape 2 ore de râs în continuu. Nu poți să nu pleci binedispus de acolo, oricât de supărat ai veni. Nu țin a dezvălui prea multe din subiect, e foarte mult comic de situație la mijloc, personajele sunt și ele sursa unor glume extraordinare, încurcăturile în care ajung din cauza unei pene de curent, minciunile la care se dedau, încercările disperate și complet neizbutite pe care le fac pentru a salva o situație oricum compromisă sunt pline, pline de savoare.
Remarc în primul rând prestația lui Horia Săvescu în rolul lui Harold, un rol care mi se pare că îi vine ca turnat. Bravo, Horică! Îmi place foarte mult și de cei doi guest stars din Germania, Peter Papakostidis în rolul lui Brindsley și Dirk Linke în rolul lui Melkett, dar trebuie neapărat să le laud și pe actrițele DSTT-ului, Daniela Török în rolul lui Clea și Dana Borteanu ca Miss Furnival. Sunt adorabile.
Nu sunt specialist în cronici de teatru, pe când eram jurnalist erau ultimele lucruri pe care aș fi dorit să le scriu, de aceea mă voi opri aici. Cine știe germană, să meargă neapărat să vadă piesa. Cine nu știe, dar acceptă traducerea, înțeleg că reușită, la cască, să meargă și acela. Merită. Teatrul German de Stat din Timișoara rămâne în continuare un loc mai mult decât frecventabil.
Jocuri pentru copiii de ieri si cei de azi
Ma uit la jocurile pe care le joaca copiii in ziua de astazi si ma gandesc la ce jocuri video existau in perioada cand eram eu copil , si nu pot sa nu observ diferentele enorme care exista intre ele. De la grafica, la personaje si intriga, aceste jocuri par total diferite.
Va ma aduceti aminte de jocurile de care ne bucuram cand eram mici? Cred ca cel mai popular era Tetris. Un joc care din punctul meu de vedere este nemuritor, si care in ciuda graficii simple era unul dintre preferatele mele. Am observat ca este inca un joc care se bucura de popularitate, desi nu chiar atat de multa pe cat mi-as dori, si a suferit imbunatatiri de grafica, avand si varinate mai complicate decat cele pe care le jucam eu.
Dupa Tetris cel mai mult imi placeau acele jocuri Mario, unde trebuia sa dobor toti inamicii pentru a reusi sa o salvez pe printesa. Acest joc era frumos colorat antrenat si pasnic. Spre deosebire de aceste jocuri Mario, jocurile preferate de copii din ziua de azi par a fi mult mai violente si mai realiste, parca furand un pic din aerul de poveste pe care ar trebui sa il aiba un joc.
Dar e drept ca nu toate jocurile noi sunt inferiore celor pe care le jucam eu, chiar daca le privesc cu nostalgie pe cele din urma. Trebuie sa recunosc ca unele din jocurile de acum mi-ar face multa placere sa le joc si eu. Copii au acum acces la multe jocuri pe care mi le-as fi dorit precum: jocuri de colorat, jocuri de gatit sau jocuri dress up. Totusi dat fiind accesul din ce in ce mai usor a copiilor la calculatoare, parintii ar trebui sa aiba mai multa grija si sa monitorizeze accesul copiilor la jocuri, astfel incat sa se asigure ca le vor accesa doar pe cele potrivite.
Va ma aduceti aminte de jocurile de care ne bucuram cand eram mici? Cred ca cel mai popular era Tetris. Un joc care din punctul meu de vedere este nemuritor, si care in ciuda graficii simple era unul dintre preferatele mele. Am observat ca este inca un joc care se bucura de popularitate, desi nu chiar atat de multa pe cat mi-as dori, si a suferit imbunatatiri de grafica, avand si varinate mai complicate decat cele pe care le jucam eu.
Dupa Tetris cel mai mult imi placeau acele jocuri Mario, unde trebuia sa dobor toti inamicii pentru a reusi sa o salvez pe printesa. Acest joc era frumos colorat antrenat si pasnic. Spre deosebire de aceste jocuri Mario, jocurile preferate de copii din ziua de azi par a fi mult mai violente si mai realiste, parca furand un pic din aerul de poveste pe care ar trebui sa il aiba un joc.
Dar e drept ca nu toate jocurile noi sunt inferiore celor pe care le jucam eu, chiar daca le privesc cu nostalgie pe cele din urma. Trebuie sa recunosc ca unele din jocurile de acum mi-ar face multa placere sa le joc si eu. Copii au acum acces la multe jocuri pe care mi le-as fi dorit precum: jocuri de colorat, jocuri de gatit sau jocuri dress up. Totusi dat fiind accesul din ce in ce mai usor a copiilor la calculatoare, parintii ar trebui sa aiba mai multa grija si sa monitorizeze accesul copiilor la jocuri, astfel incat sa se asigure ca le vor accesa doar pe cele potrivite.
Tragedia Banatului…
În 1914, când a început primul război mondial, regiunea istorică denumită Banat, parte a Austro-Ungariei, era o regiune bogată și prosperă. O regiune așezată, cu oameni de diferite naționalități, din care patru se aflau aproape în echilibru, și anume germanii, maghiarii, românii și sârbii, iar altele mai mici (bulgarii, croații, cehii, evreii, țiganii, slovacii ș.a.) contribuiau din plin la imaginea unui melting pot unic în această zonă a Europei.
În 1914, Banatul era una din cele mai bogate regiuni ale unui stat central-european, animat de valori moderne, în pas cu epoca respectivă, era o regiune în care cultura și civilizația de tip apusean erau bine fundamentate, clasa politică și elitele economice erau responsabile și, mai ales, patrioate.
Timișoara era, conform unor statistici austro-ungare al doilea oraș ca potențial economic din Ungaria, după Budapesta, se apropia de 100.000 de locuitori, avea o viață economică exemplară, cunoscând, cel puțin în perioada anilor 1875 – 1910, un avânt economic neîntâlnit. Îi lipsea doar o universitate. Primarul, la 1914, era german (Karl Telbisz), directorul administrației generale a orașului român (Stan Vidrighin), iar limbile comune erau germana și maghiara. Primăria îl trimitea pe inginerul Vidrighin în mari orașe ale Occidentului pentru a studia acolo problema canalizării și a alimentării cu apă, care până în zorii primului război avea să fie rezolvată și la Timișoara, aplicându-se un model exemplar pentru acea epocă. În același timp, administrația orașului întocmea planuri de dezvoltare urbanistică pe baza sfaturilor unor consultanți din Hamburg, Londra și Dresda, pe care, până la 1918, a reușit să le și aplice parțial. Tot atunci, se construiau școli, publice și private, se deschideau biblioteci, muzee, societăți culturale și filantropice, iar întreaga viață socială era cea mai bogată din această regiune, fiind pe locul trei în Ungaria, după Budapesta și Bratislava.
Fabricile timișorene de atunci erau printre primele ale Austro-Ungariei, dezvoltarea sectorului industrial, în special a industriei alimentare, a pielăriei, tăbăcăriei, a industriei textile și a altor ramuri industriale era în deplină concordanță cu dezvoltarea economică a Europei Centrale, Timișoara nefiind cu nimic mai prejos, atunci, față de marile centre industriale ale Austro-Ungariei din Boemia și Austria. Bazată pe extraordinara producție agricolă a regiunii, economia Timișoarei era într-un avânt fără exemplu. Comerțul, asigurările, băncile, instituțiile de credit și de economii, toate erau într-o înflorire fără precedent.
Regiunea, atât zona de șes, agricolă, cât și cea de munte, bazată pe industria metalurgică (Reșița, Anina, Bocșa etc) cunoștea, și ea, o dezvoltare foarte puternică, uzinele reșițene, minele de la Anina și alte industrii fiind, fără doar și poate, exemple de bună administrare și organizare economică.
Asta a fost atunci.
Acum, la 90 de ani de când Austro-Ungaria a dispărut, la 62 de ani de la instaurarea comunismului și la 20 de ani de la dispariția lui, Banatul nu mai există. Tot ce a reprezentat Banatul ca model de dezvoltare economică, de organizare socială și interetnică, modelul cultural și uman pe care bănățenii au reușit, grație forțelor catalizatoare austro-ungare, să-l dezvolte și să-l aplice, e mort și îngropat de mult.
Economic, reprezentăm prea puțin. Agricultura e la pământ. În Banat, cu mici excepții, industria agro-alimentară a dispărut. Industria metalurgică a Banatului Montan e o ruină. În fabricile multinaționalelor, atâtea câte sunt, se produce mult pe bani puțini. În centrele de dezvoltare tehnologică și informatică ale acelorași multinaționale se produce câte ceva, dar tot pe bani puțini. Infrastructura e cea mai deficitară din toată România. Construcția unei șosele de centură lungi de aproape 12 km a durat 8 ani, modernizarea unui drum de 60 de km tot atât.
Faptul că județul Timiș se menține, încă, pe primele locuri ale venitului pe cap de locuitor din România ne încălzește prea puțin, pentru că termenul de comparație n-ar trebui să fie județele din Moldova, ci județele maghiare vecine, care, deși mult mai slabe structural, sunt cu mult înaintea noastră, ca productivitate cel puțin.
Poporul român, care a preluat victorios puterea în 1920, a avut grijă ca în 90 de ani să distrugă tot. Din melting pot-ul bănățean a rămas amintirea. Minoritățile care mai există, cu excepția țiganilor, nu sunt nimic altceva decât niște asociații de bătrânei, pe care majoritatea românească îi scoate în fereastră pentru a se lăuda cu multiculturalismul bănățean. În 15-20 de ani le va scoate, poate, mumiile la geam, sau păpușile îmbrăcate în costume populare din muzee. Șvabii au dispărut, ungurii s-au împuținat, sârbii așijderea, evreii nu mai sunt. Atmosfera bănățeană e doar o amintire, e un miros de altă epocă, un parfum desuet.
Politicieni bănățeni nu există. Istoria locului nu o cunoaște niciunul. Pentru Banat, ca regiune, n-a făcut niciunul nimic și nu va face niciodată nimic. Aproape niciunul nu s-a născut în Banat, nu îl cunosc, nu îl simt, nu îl înțeleg.
Nu mai există nici bănățeni veritabili. Cei care sunt, sunt o minoritate. Dominată de olteni, de moldoveni, de bihoreni, de maramureșeni, de toate viniturile. Pe care nu le condamn a priori. Înțeleg că au venit aici, pentru că aici a fost, sau cel puțin așa s-a spus, întotdeauna mai bine. Dar înțeleg că pentru regiunea aceasta nu au niciun sentiment, îi înțeleg că nu se pot identifica, nici cu Domul din Piața Unirii, nici cu palatele de pe Corso, nici cu casele șvăbești de la Biled sau Sânnicolau Mare, nici cu Semenicul, nici cu Timișul, cu nimic din ce este aici sau din ce a fost aici. Timișoara este un oraș ocupat de români olteni, moldoveni și de alte origini, în care bănățenii sunt o minoritate tot mai mică.
În anii 60, când o facultate, cred că de agronomie, a fost mutată de la Craiova la Timișoara, cu tot cu studenți, aceștia se adunau duminică pe Corso, își sprijineau un picior de zidurile palatelor și scuipau semințe în stradă.
În anii 80, când șvabii au plecat, de fericiți ce erau sub domnia românească, moldovenii care le-au ocupat casele au pus parchetul pe foc, pentru că le era frig și pentru că, oricum, parchet nu văzuseră niciodată în viața lor.
O spun cu toată durerea: Banatul nu mai există. Ultimul semn, poate cel mai puternic, tocmai pentru că era ultimul, a fost cel din decembrie 1989. După care Banatul a murit, s-a predat pentru totdeauna. Iar cei care l-au îngropat, încearcă, de 20 de ani și mai bine, să-i fure identitatea și obiceiurile, dar au memoria scurtă, sunt iresponsabili, inconștienți, incompetenți, hoți și mincinoși până în măduva oaselor, în concordanță cu clasa politică bizantino-fanariotă care, deja, își împarte funcțiile în regimul dictatorial băsescian, tocmai instaurat.
Din placa turnantă a unui stat mare, puternic și bogat, Banatul a ajuns periferia jegoasă a unei țări în care, de cel puțin 20 de ani, bunul simț, rațiunea și normalitatea umblă în zdrențe și se pitesc pe la colțuri. Inclusiv votul masiv pro-Băsescu din județul Timiș dovedește asta.
O spun clar și răspicat, așteptând să fiu contrazis de toți așa-zișii bănățeni sau timișoreni:
Un bănățean adevărat stă strâmb și judecă drept, un bănățean adevărat nu se lasă dus cu zăhărelul securistic ambalat în celofan de dreapta, un bănățean adevărat înțelege că munca, construcția, lucrul bine și temeinic făcut, liniștea și tihna unei vieți așezate, sunt întotdeauna de preferat scandalului, minciunii, grobianismului și mârlâniei ridicate la rang de model, fie el și prezidențial.
Banatul e o amintire…
În 1914, Banatul era una din cele mai bogate regiuni ale unui stat central-european, animat de valori moderne, în pas cu epoca respectivă, era o regiune în care cultura și civilizația de tip apusean erau bine fundamentate, clasa politică și elitele economice erau responsabile și, mai ales, patrioate.
Timișoara era, conform unor statistici austro-ungare al doilea oraș ca potențial economic din Ungaria, după Budapesta, se apropia de 100.000 de locuitori, avea o viață economică exemplară, cunoscând, cel puțin în perioada anilor 1875 – 1910, un avânt economic neîntâlnit. Îi lipsea doar o universitate. Primarul, la 1914, era german (Karl Telbisz), directorul administrației generale a orașului român (Stan Vidrighin), iar limbile comune erau germana și maghiara. Primăria îl trimitea pe inginerul Vidrighin în mari orașe ale Occidentului pentru a studia acolo problema canalizării și a alimentării cu apă, care până în zorii primului război avea să fie rezolvată și la Timișoara, aplicându-se un model exemplar pentru acea epocă. În același timp, administrația orașului întocmea planuri de dezvoltare urbanistică pe baza sfaturilor unor consultanți din Hamburg, Londra și Dresda, pe care, până la 1918, a reușit să le și aplice parțial. Tot atunci, se construiau școli, publice și private, se deschideau biblioteci, muzee, societăți culturale și filantropice, iar întreaga viață socială era cea mai bogată din această regiune, fiind pe locul trei în Ungaria, după Budapesta și Bratislava.
Fabricile timișorene de atunci erau printre primele ale Austro-Ungariei, dezvoltarea sectorului industrial, în special a industriei alimentare, a pielăriei, tăbăcăriei, a industriei textile și a altor ramuri industriale era în deplină concordanță cu dezvoltarea economică a Europei Centrale, Timișoara nefiind cu nimic mai prejos, atunci, față de marile centre industriale ale Austro-Ungariei din Boemia și Austria. Bazată pe extraordinara producție agricolă a regiunii, economia Timișoarei era într-un avânt fără exemplu. Comerțul, asigurările, băncile, instituțiile de credit și de economii, toate erau într-o înflorire fără precedent.
Regiunea, atât zona de șes, agricolă, cât și cea de munte, bazată pe industria metalurgică (Reșița, Anina, Bocșa etc) cunoștea, și ea, o dezvoltare foarte puternică, uzinele reșițene, minele de la Anina și alte industrii fiind, fără doar și poate, exemple de bună administrare și organizare economică.
Asta a fost atunci.
Acum, la 90 de ani de când Austro-Ungaria a dispărut, la 62 de ani de la instaurarea comunismului și la 20 de ani de la dispariția lui, Banatul nu mai există. Tot ce a reprezentat Banatul ca model de dezvoltare economică, de organizare socială și interetnică, modelul cultural și uman pe care bănățenii au reușit, grație forțelor catalizatoare austro-ungare, să-l dezvolte și să-l aplice, e mort și îngropat de mult.
Economic, reprezentăm prea puțin. Agricultura e la pământ. În Banat, cu mici excepții, industria agro-alimentară a dispărut. Industria metalurgică a Banatului Montan e o ruină. În fabricile multinaționalelor, atâtea câte sunt, se produce mult pe bani puțini. În centrele de dezvoltare tehnologică și informatică ale acelorași multinaționale se produce câte ceva, dar tot pe bani puțini. Infrastructura e cea mai deficitară din toată România. Construcția unei șosele de centură lungi de aproape 12 km a durat 8 ani, modernizarea unui drum de 60 de km tot atât.
Faptul că județul Timiș se menține, încă, pe primele locuri ale venitului pe cap de locuitor din România ne încălzește prea puțin, pentru că termenul de comparație n-ar trebui să fie județele din Moldova, ci județele maghiare vecine, care, deși mult mai slabe structural, sunt cu mult înaintea noastră, ca productivitate cel puțin.
Poporul român, care a preluat victorios puterea în 1920, a avut grijă ca în 90 de ani să distrugă tot. Din melting pot-ul bănățean a rămas amintirea. Minoritățile care mai există, cu excepția țiganilor, nu sunt nimic altceva decât niște asociații de bătrânei, pe care majoritatea românească îi scoate în fereastră pentru a se lăuda cu multiculturalismul bănățean. În 15-20 de ani le va scoate, poate, mumiile la geam, sau păpușile îmbrăcate în costume populare din muzee. Șvabii au dispărut, ungurii s-au împuținat, sârbii așijderea, evreii nu mai sunt. Atmosfera bănățeană e doar o amintire, e un miros de altă epocă, un parfum desuet.
Politicieni bănățeni nu există. Istoria locului nu o cunoaște niciunul. Pentru Banat, ca regiune, n-a făcut niciunul nimic și nu va face niciodată nimic. Aproape niciunul nu s-a născut în Banat, nu îl cunosc, nu îl simt, nu îl înțeleg.
Nu mai există nici bănățeni veritabili. Cei care sunt, sunt o minoritate. Dominată de olteni, de moldoveni, de bihoreni, de maramureșeni, de toate viniturile. Pe care nu le condamn a priori. Înțeleg că au venit aici, pentru că aici a fost, sau cel puțin așa s-a spus, întotdeauna mai bine. Dar înțeleg că pentru regiunea aceasta nu au niciun sentiment, îi înțeleg că nu se pot identifica, nici cu Domul din Piața Unirii, nici cu palatele de pe Corso, nici cu casele șvăbești de la Biled sau Sânnicolau Mare, nici cu Semenicul, nici cu Timișul, cu nimic din ce este aici sau din ce a fost aici. Timișoara este un oraș ocupat de români olteni, moldoveni și de alte origini, în care bănățenii sunt o minoritate tot mai mică.
În anii 60, când o facultate, cred că de agronomie, a fost mutată de la Craiova la Timișoara, cu tot cu studenți, aceștia se adunau duminică pe Corso, își sprijineau un picior de zidurile palatelor și scuipau semințe în stradă.
În anii 80, când șvabii au plecat, de fericiți ce erau sub domnia românească, moldovenii care le-au ocupat casele au pus parchetul pe foc, pentru că le era frig și pentru că, oricum, parchet nu văzuseră niciodată în viața lor.
O spun cu toată durerea: Banatul nu mai există. Ultimul semn, poate cel mai puternic, tocmai pentru că era ultimul, a fost cel din decembrie 1989. După care Banatul a murit, s-a predat pentru totdeauna. Iar cei care l-au îngropat, încearcă, de 20 de ani și mai bine, să-i fure identitatea și obiceiurile, dar au memoria scurtă, sunt iresponsabili, inconștienți, incompetenți, hoți și mincinoși până în măduva oaselor, în concordanță cu clasa politică bizantino-fanariotă care, deja, își împarte funcțiile în regimul dictatorial băsescian, tocmai instaurat.
Din placa turnantă a unui stat mare, puternic și bogat, Banatul a ajuns periferia jegoasă a unei țări în care, de cel puțin 20 de ani, bunul simț, rațiunea și normalitatea umblă în zdrențe și se pitesc pe la colțuri. Inclusiv votul masiv pro-Băsescu din județul Timiș dovedește asta.
O spun clar și răspicat, așteptând să fiu contrazis de toți așa-zișii bănățeni sau timișoreni:
Un bănățean adevărat stă strâmb și judecă drept, un bănățean adevărat nu se lasă dus cu zăhărelul securistic ambalat în celofan de dreapta, un bănățean adevărat înțelege că munca, construcția, lucrul bine și temeinic făcut, liniștea și tihna unei vieți așezate, sunt întotdeauna de preferat scandalului, minciunii, grobianismului și mârlâniei ridicate la rang de model, fie el și prezidențial.
Banatul e o amintire…
Abonați-vă la:
Postări (Atom)